Hope

Avansam pe acelasi carusel fara oprire. Nu intelegem nimic, nu invatam nimic, totul e fara rost, doar ca sa umple timpul. Se invarte atat de incet, si e aglomerat. Daca stiam cum e nu ma urcam. Ma uit in jos la cei ce vor sa urce si urlu sa plece sa incerce altceva, caruselul nu e de ei, nu e de noi. Nu ma aude nimeni, parca nu ies sunetele din gura mea. Renunt. Caruselul tot incet se misca, mi-e frica. Aud zgomote, urlete surde, nu pot identifica, la mine se zbiara?, ce am facut?. Nu inteleg. Caruselule misca-te! Vreau sa ma dau jos, mai am atatea de facut. 

Ajung in varf. Incetineste. De parca nu mergea destul de incet. Ma cuprinde panica si incerc sa ma calmez numarandu-mi respiratiile. Sunt singura. Nu e nimeni in celelalte cabine, nu e nimeni jos. 

-Sus, da uita-te in sus. Viseaza.

- Cine vorbeste? 

-Tu doar uita-te in sus. Capul plecat sabia il taie. 

Vad galaxii ce prind culori pe care nu le-am mai vazut pe pamant, vad forme inimaginabile, fenomente extralaborator, vad tot ce as putea vedea cu doi ochi de muritor. Mi-e cald si bine, mi-e liniste. Toate licairile acelea defapt insemnau ceva, stiam eu. Stiam. Stai uite, e chiar un urs.

Ma misca caruselul, ma trezeste. Iar imi e frica. Se ascund in mine toate cate am vazut, si devin tacuta. Nu gandesc, doar arhivez. Caruselul tot greu se misca. Apar oamenii, rai, suparati, vesnic intristati, insetati si infometati. Imi e frica. Vreau inapoi si incerc sa ma ridic sa ma catar la cabina care e sus la cer, si sunt puternica si pot, nu imi e frica, vreau la stele si la verdiolaceul meu colorat, pun piciorul pe bara ma cocot pe lanturile de sustinere, si ajung si ma uit in sus...si imi asept culoarea, e totce imi doresc. Lumea se uita la mine. Am speranta vine culoarea mea, stelele mele, vreau in galaxia mea. Si stau, si cand caruselul se misca eu ma mut ca sa fiu cat mai aproape de ele. 

Bum. Te-ai trezit?